Te caut din toata inima...

03 septembrie 2017

Ești ceea ce trăiesti

Conferința Părintelui Diacon Adrian Sorin Mihalache "Actualitatea recomandărilor filocaliei privind viaţa duhovnicească, actualitate evidenţiată astăzi de numeroasele rezultate ştiinţifice din aria neuroştiinţelor şi medicinei". 

"Una din cele mai pline de conţinut şi de folos conferinţe pe care le-am auzit în toată viaţa mea." PS Sofian Brașoveanul 

 În cadrul conferinței cei prezenți au putut afla câteva date științifice despre creierul uman privind condițiile adecvate pentru cultivarea spirituală (atenția, voința, compasiunea, contemplarea); informații despre provocările spirituale ale societății actuale (consumerism, adicții, supraîncărcare cognitivă, cultura competitivității); reflecții și experiente filocalice privind cerințele obișnuite ale devenirii spirituale. 

Conferința s-a bazat pe volumul Ești ceea ce trăiești

 – Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei. Lucrarea reprezintă, conform notei editoriale o lucrare inedită în spațiul cultural românesc, întrucât în paginile ei este pentru prima dată creionată o paralelă între cercetările din domeniul neuroștiințelor și învățăturile părinților filocalici. Părintele este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică. 

Din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei“, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science“, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă“, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar.

 Capela "Sfântul Siluan" München, iunie 2017


23 iunie 2017

Vederea pacatului propriu

 
Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresa­lele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvan­tul, cu gandul.
 
Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu ane­voie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.
 
Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti. Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine ca
 
Care este urmarea unei asemenea stari de pacatosenie?
 
 
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.
Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu. Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde in­tr-o adanca tristete
“Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari, adica lucrarea mea s-a umplut de potic­neli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putre­zit ranile mele din pricina nebuniei mele, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in trupul meu”, adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, lovita si molipsita de pacat (Psalmul 37, 11).
Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu. Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.
El se apropie de mine ca un hot; fata lui este acoperita; cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte. Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.
N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar nu stiu ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii. 
Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata. Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfranate. Aspectul lui exterior este capti­vant; sminteala odihneste intr-insul; este impo­dobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste jertfe sa fie aduse de inima.
Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacatos prin simtirea inimii si prin simtirea trupului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin in­chipuire. La ce incheiere ma aduce o asemenea privire  asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare paca­toasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor – neincetat aceeasi propu­nere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor.
Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sa­dit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin pacat.
 
 Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnice­lor chinuri din iad. Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu pro­punerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste uciderea.
Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stra­mosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie. Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc ne­incetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.
Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de tinerea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se dese­neaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede. Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la conducerea oa­menilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lu­cruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Alta­data, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca drepta­tea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine!
 
Patimile se cearta intre ele spunand una al­teia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste min­tea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intune­cime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire. Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru vesni­cie si este capabil de dorinte si miscari dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat ne­putinta lui, introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea ­ mintea, inima si trupul – sunt ciopartite, dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in intelegere, cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu. Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. 
Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petre­cut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere! Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufle­testi. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca. N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
 
Numai acela poate sa-si vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice priete­nie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el. Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: vederea pacatului sau“.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!
Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post, rugaciune si ingenunchere. Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale. Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.
 
Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti, sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine. Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe ganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui. Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-in­sul nu este inselare de sine. Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul, acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in in­tunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recu­noasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu “Vorbeste, Doamne, ca ro­bul Tau Te asculta“. 
 
Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim lepadarea de sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa prapastie a pierzarii.
 
Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care l-a chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea in­drumatorului sau. Povatuitorul a inteles ca glasul care il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-a poruncit tanarului, cand va auzi o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: “Graieste, Doamne, caci robul Tau Te asculta”.
 
Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit, iubitor de placeri si misel, care nu este chemat de nimeni, care este imbatat de o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe urmasii sai usuratici.
Fiule al Bisericii Ortodoxe de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci ei poruncesc ca ina­inte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73).
 
 
Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni, te va povatui spre “toata dreptatea” (Ioan 16, 3). Simtamantul plansului si al pocaintei pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la El iertarea pacatelor sale. Aceasta este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine.
 
Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut» (Luca 17, 20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletului” (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55)
“Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie” (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 36).
 
Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au ur­mat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inalta­rea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infier­bantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o desavar­sita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate.
 
Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine in­suti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie.
 
“Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: “Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu”. (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, l-a marturisit in auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor, ea era urmarea vederii pacatului lor. Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el i-a raspuns:
Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care trebuie sa-ti fie lucrarea?!“ (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 ).
Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu are sfarsit pe pamant. Prin vederea pacatului, se trezeste poca­inta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta ome­neasca, pe care mai inainte din pricina intuneca­rii sale el nu le zarea deloc.
 
Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresa­lele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum, dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor.
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu.
Daruieste-ne Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapas­tia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii paca­toseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti. AMIN!”
 
Sfantul Ignatie Briancianinov
 
 
 

22 iunie 2017

Sfatul mintii cu inima

 
Sufletul. - Sufar de durere nemangaiata, nicaieri nu aflu alinare. Nu aflu alinare si mangaiere nici in afara, nici inlauntrul meu. Nu pot privi la lumea plina de amagire, inselaciune, pierzanie de suflet. Contemplarea lipsita de prevedere a lumii, cateva priviri neprevazatoare aruncate asupra smintelilor ei, nestiinta otravii ascunse in intiparirile lasate de catre ea, copilareasca, lipsita de cercare incredere in ea au atras asupra mea sagetile ei, m-au umplut de rani omoratoare. De ce sa mai privesc la lume ? De ce sa o mai iscodesc, sa o cercetez in amanuntime ori sa ma leg de ea, de vreme ce sunt un pribeag asa vremelnic pe pamant ? Negresit o voi parasi, si nu stiu cand o voi parasi, in fiecare zi, in fiecare ceas trebuie sa fiu gata de chemarea in vesnicie. Oricat s-ar prelungi ratacirea mea prin pustia acestei lumi, ea e neinsemnata inaintea nemasuratei vesnicii, inaintea careia totuna sunt si ceasurile, si zilele, si anii, si veacurile, insasi lumea, cu toata uriasa ei inaltare de turn Babei, trece: Pamantul si lucrurile de pe dansul vor arde (2 Pt.III, 10).
Vor arde aceste lucruri - roadele caderii si lepadarii oamenilor. Ranile pe care mi le-a facut lumea au facut lumea nesuferita pentru mine, insa nu m-au ferit de noi rani. Nu vreau sa fiu in lume ! Nu vreau sa ma supun ei! Nu vreau sa iau parte in nici un fel la slujirea ei! Nu vreau nici macar sa o vad ! Ea, insa, ma urmareste peste tot: se baga cu sila in viata mea; mi se infatiseaza invesmantata intr-o frumusete fermecatoare; ma slabanogeste, ma raneste, ma doboara, ma pierde. Eu insumi, purtand si cuprinzand neincetat in mine temeiul amagirii de sine si inselarii pe care le-a inradacinat in mine pacatul, nu incetez a ma lasa amagit de lume: urand-o, fara voie sunt atras de ea si beau cu sete otrava ei, infig adanc in mine sagetile pe care ea le trage in mine.
Imi intorc privirea trista si scrutatoare de la lume spre mine insumi, in mine insumi nu aflu nimic mangaietor, in mine fierb nenumarate patimi pacatoase! Neincetat ma spurc cu gresale de multe feluri: ba ma chinuie mania si ranchiuna; ba simt ca ard in focul curviei. Mi se tulbura sangele, mi se aprinde inchipuirea din pricina oarecarei lucrari care imi e straina si dusmanoasa - si vad infatisandu-mi-se chipuri smintitoare, care ma trag spre visarea la pacat, spre indulcirea de sminteala pierzatoare.
N-am putere sa fug de chipurile smintitoare: fara de voie, in chip silnic, ochii mei indurerati se lipesc de ele: si n-am unde sa fug! Am fugit in pustie: in pustie m-au insotit privelistile pacatului (sau mi-au apucat-o inainte, nu stiu); in pustie mi s-au infatisat in chip deosebit de viu si de ucigator. Aceste chipuri, de fapt, nici nu fiinteaza: si chipurile, si fiintarea lor, si frumusetea lor sunt amagire si inselare; totodata, insa, ele sunt vii, si nimic - nici insusi timpul, nici batranetea slabanogita - nu poate sa le omoare. Le spala din inchipuire lacrimile de pocainta: lacrimi de pocainta nu am.
Le sterge din inchipuire rugaciunea smerita, impreunata cu plansul inimii: n-am asemenea rugaciune. Inima mea e lipsita de strapungere, e lipsita de plansul mantuitor: ea nu se misca in mine, la fel ca o frantura de piatra nesimtitoare, in ciuda cumplitei mele pacatosenii, arareori imi vad pacatosenia, in ciuda faptului ca in mine binele este amestecat cu raul si s-a facut rau, asa cum o mancare minunata devine otrava atunci cand e amestecata cu otrava, uit starea jalnica a binelui ce mi s-a dat cand am fost zidit si care a fost vatamat, schimonosit in mine de cadere, incep sa vad in mine binele ca fiind intreg si fara de prihana, incep sa il admir: slava mea desarta ma scoate, din pajistea roditoare si grasa a pocaintei, intr-o tara indepartata, in tara pietroasa si stearpa, in tara maracinilor si neghinelor, in tara minciunii, amagirii de sine, pierzarii.
Las implinirea poruncilor lui Hristos si incepe a plini insuflarile inimii mele, a urma simtirilor ei, voii ei; cu obraznicie numesc "bune" simtirile firii cazute, "virtute" - faptele ei, so-cot acest "bine" si aceasta "virtute" ca vrednice de rasplatile ceresti si pamantesti, omenesti si dumnezeiesti. Cand ma straduiam a plini poruncile lui Hristos, neluand aminte la voia inimii mele si silu-ind-o, ma recunosteam dator inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, rob necredincios si netrebnic! in urma amagirii de sine apar in mine intristarea, trandavia si un anumit intuneric infricosat. Tristetea ma lipseste de lucrare morala, trandavia imi ia puterea de a ma lupta cu pacatul, iar intunericul - urmare a intristarii si trandaviei -, intunericul nepatruns ascunde de mine pe Dumnezeu, judecata Lui cea nemitarnica si cumplita, rasplatile cele fagaduite pentru virtutea crestina, pedepsele fagaduite pentru lepadarea crestinismului si atotsfintelor lui randuieli, incep sa pacatuiesc fara de teama, constiinta tacand ca omorata sau adormita.
Arareori, foarte arareori se intampla clipe de strapungere, de lumina si de nadejde. Atunci ma simt schimbat: dar clipa de lumina este scurta. Cerul meu nu ades se insenineaza. Ca niste nori negri se napustesc in zbor asupra mea patimile si iarasi ma arunca in intuneric, in tulburare, in nedumerire, in pierzare. -
Mintea mea ! Tu esti calauza sufletului. Povatuieste-ma ! Adu in mine linistea fericita! invata-ma cum sa zavorasc intrarea mea de intiparirile lumii, cum sa infranez si sa inabus patimile care scot capul din mine insumi. Lumea si patimile m-au istovit in chinuri, m-au sfasiat.
 
Mintea. - Raspunsul meu nu te va mangaia. Si eu, dimpreuna cu tine, suflete, sunt doborata de pacat. Cele ce-mi spui mi-s cunoscute pe deplin. Cum iti voi ajuta, de vreme ce eu insumi primesc lovituri aducatoare de moarte, de vreme ce mie insumi imi lipseste puterea de a lucra in chip de sine stapanitor ? In lucrarea mea necontenita, ce mi-a fost daruita de Facator si care este insusirea mea aparte, sunt neincetat supusa inrauririi straine, inraurirea aceasta este cea a pacatului, de care sunt vatamata si adusa in neoranduiala. Aceasta inraurire ma departeaza neincetat de Dumnezeu, de vesnicie, ma trage in amagire prin lumea cea desarta si trecatoare, in amagire prin mine insami, in amagire prin tine, suflete, in amagire prin pacat, in amagire prin ingerii cazuti. Neajunsul meu de temelie sta in imprastierea care ma siluieste fara contenire. Doborata de imprastiere, plutesc, ratacesc prin lume fara nevoie si folos, asemenea duhurilpr cazute. As vrea sa ma opresc, dar nu pot: imprastierea ma rapeste, ma duce. Rapita de imprastiere, nu pot sa te privesc cum se cuvine nici pe tine, suflete, nici pe mine insami.
Din pricina imprastierii nu pot sa iau aminte cum se cuvine la Cuvantul lui Dumnezeu: la aratare ma infatisez cu luare-aminte, insa in vreme ce ma straduiesc sa iau aminte, fara de voie ma abat in toate partile, ma las purtata foarte departe, catre lucruri cu totul straine, a caror cercetare nu doar ca mieste nefolositoare, ci chiar si cat se poate de vatamatoare. Din pricina ucigatoarei imprastieri nu pot sa ii aduc lui Dumnezeu rugaciune puternica, lucratoare, si sa ma pecetluiesc cu frica Lui, prin care s-ar nimici imprastierea mea, prin care ti s-ar impartasi, suflete, frangere si strapungere a inimii. Din pricina imprastierii mele, tu petreci intru impietrire; fiind tu impietrit si nesimtit, eu ma imprastii si mai mult. Imprastierea este pricina slabiciunii mele in lupta cu gandurile pacatoase. Din pricina imprastierii simt intunecare si apasare: atunci cand mi se infatiseaza gandul pacatos nu-i recunosc deodata, daca este ascuns sub un pretext; si chiar cand este vadit pacatos, intrarmandu-ma impotriva lui nu dau dovada de ura hotarata si neimpacata, intru in vorba cu ucigasul meu, ma indulcesc de otrava ce aduce moarte, pe care el o strecoara in mine cu viclenie. Rareori sunt biruitor, adesea biruit.
Din pricina imprastierii ma fac uituc: uit de Dumnezeu, uit de vesnicie, uit cat de schimbatoare si amagitoare este lumea, ma las atras de ea si te trag, suflete, dupa mine. Uit pacatele mele. Uit caderea mea, uit starea mea cea jalnica: intru intunecarea si amagirea mea de sine, incep sa caut in mine si in tine vrednicii, incep sa caut, sa cer recunoasterea acestor vrednicii din partea lumii mincinoase, care e gata sa le recunoasca pentru un minut, ca dupa aceea sa-si bata joc cu mai multa rautate. Vrednicii nu-s in noi: vrednicia omului a fost cu totul spurcata de cadere, si omul va gandi cu dreptate despre sine daca, asa cum sfatuieste oarece mare nevoitor, se va socoti pe sine o uraciune.
Cum sa nu fie uraciune fiinta neputincioasa, preanimicnica, ce a fost chemata din nefiinta la fiinta de Atotputernicul Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute si s-a intrarmat impotriva Ziditorului sau ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce n-are nimic care sa fie al sau, ce a primit de la Dumnezeu totul, si s-a rasculat impotriva Lui ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce nu s-a rusinat de rai, ce si-a ingaduit in mijlocul fericirii raiului sa asculte cu placere cumplita clevetire si hula impotriva lui Dumnezeu, ce a vadit neintarziata incuviintare la clevetire si hula prin calcarea cu fapta a poruncii lui Dumnezeu ? Cum sa nu fie uraciune mintea - salas si nascatoare neincetata de cugete spurcate si rele, cugete vrajmase in chip statornic lui Dumnezeu ? Cum sa nu fie uraciune sufletul in care colcaie mereu patimi hade si nebunesti ca niste serpi otravitori, vasilisci si scorpii intr-o groapa adanca ? Cum sa nu fie uraciune trupul zamislit in faradelegi, nascut intru pacate, unealta a pacatului in vremea scurtei vieti pamantesti, izvor de putoare ucigatoare dupa sfarsitul acestei vieti ? - Noi, suflete, alcatuim o singura fiinta duhovniceasca: eu cuget, tu simti; dar noi nu doar ca suntem vatamate de pacat, ci si despartite de el ca si cum am fi doua fiinte aparte, ale caror lucrari se bat mai intotdeauna cap in cap. Suntem dezunite, invrajbite intre noi, suntem despartite de Dumnezeu ! Prin pacatul care viaza in noi suntem invrajbite cu insusi Atotsfantul si Atotdesavarsitul Dumnezeu!
 
Sufletul. - Intristator este raspunsul tau, insa indreptatit. Ma mangaie intrucatva faptul ca impartasim starea noastra jalnica si putem imparti necazul, ne putem ajuta unul pe celalalt. Da-mi sfat, deci: cum sa iesim din neoranduiala noastra cea de obste ? Eu am bagat de seama ca simtamintele mele se potrivesc intotdeauna cu gandurile tale. Inima nu se poate lupta cu gandul multa vreme: ea i se supune totdeauna, iar de vreodata i se si impotriveste, o face numai pentru scurt timp. Mintea mea ! Fii calauza spre mantuirea noastra cea de obste.
 
Mintea. - Incuviintez spusa ta, ca inima nu se impotriveste multa vreme gandului; dar, ea, dupa ce-a aratat supunere vreme de un minut, se rascoala din nou impotriva gandului celui mai curat, celui mai placut lui Dumnezeu, si o face cu atata putere si incrancenare ca mai intotdeauna ma doboara si ma trage in urma ei. Dupa ce m-a doborat, ea incepe sa nasca in mine cele mai necuviincioase ganduri, care dau in vileag patimile ascunse. Ce sa zic si despre gandurile mele ? Din pricina neoranduielii si vatamarii capatate de mine din pricina pacatului, gandurile mele sunt cu totul nestatornice.
Dimineata, de pilda, s-au nascut in mine anumite ganduri despre vietuirea noastra duhovniceasca, despre mult ostenitoarea nevointa nevazuta, despre imprejurarile in care ne aflam pe pamant, despre soarta noastra in vesnicie; aceste ganduri au parut intemeiate. Deodata, pe la pranz sau mai devreme, ele au pierit de la sine in urma nu stiu carei intalniri neasteptate, au fost inlocuite de catre altele, care, la randul lor, au fost recunoscute ca vrednice de luare-aminte. Spre seara se ivesc noi ganduri, si acestea cu indreptatirile lor. Noaptea sunt tulburata de alte ganduri, care de-a lungul zilei au fost ascunse undeva, parca pandindu-ma, ca in vreme linistii noptii sa mi se infatiseze pe neasteptate, sa ma tulbure cu descrierea plina de vraja si ucigatoare a pacatului, in zadar, invatata de Cuvantul lui Dumnezeu, socot ca drepte doar acele ganduri la care tu, suflete, raspunzi printr-o stare de adanca liniste, smerenie, dragoste de aproapele; in zadar sunt incredintata ca toate gandurile, nu doar cele ce iti pricinuiesc framantare si neoranduiala, ci si cele insotite de o tulburare, de o invartosare a ta cat de mica, sunt straine de adevar, cu totul mincinoase, amagitoare, pierzatoare, cu orice masca de adevar n-ar fi acoperite. Zadarnica este aceasta cunostinta!
Zadarnic este acest semn nemincinos ce desparte cu hotarare in lumea duhurilor binele de rau! Ca urmare a unei boli nepatrunse, care viaza in mine, patrunse numai prin cercarea duhovniceasca, nu pot sa ma rup de gandurile ucigase nascute in mine de pacat. Nu pot nici sa le inabus, nici sa le smulg atunci cand ele incep sa colcaie in mine ca niste viermi; nu pot nici sa le alung, nici sa le izgonesc de la mine atunci navalesc asupra mea dinafara ca niste talhari, ca niste fiare cumplite, insetate de sange. Ele ma tin in robie, in grea robie, ma chinuie, ma muncesc, in fiecare ceas sunt gata sa ma sfasie, sa ma doboare cu moarte vesnica. Chinul pricinuit de ele ti-1 impartasesc fara voie tie, suflete - il impartasesc insusi trupului nostru, care e suferind si neputincios fiindca este ranit cu rani nenumarate, patruns si de sagetile si de sabiile pacatului. Otravit cu otrava mortii vesnice tu, suflete, suferi tristete de neindurat - cauti mangaiere, n-o afli nicaieri. Degeaba socoti sa afli in mine aceasta mangaiere: ucisa sunt cu tine impreuna; impreuna cu tine sunt ingropata in mormantul stramt si intunecos al nevederii si necunostintei de Dumnezeu. Faptul ca ne purtam de parca Dumnezeul Cel Viu nici n-ar fi, de parca ar fi mort, da marturie vrednica de crezamant despre propria noastra omorare.
 
Sufletul. - Calauza mea ! Ochiul meu ! Cea mai inalta putere a mea duhovniceasca ! Tu ma aduci la deznadejde. Daca tu, lumina mea fiind, te socoti intuneric, ce sa astept de la celelalte puteri ale mele, care imi sunt de obste cu dobitoacele necuvantatoare ? Ce sa astept de la vointa mea, sau de la puterea doririi, de la ravna sau de la mania cea fireasca - de la acestea, care nu pot lucra altfel decat o fac in dobitoace decat atunci cand sunt aflate sub indrumarea ta ? Mi-ai zis ca in ciuda intregii tale neputinte, a intregii tale intunecari, a intregii tale omorari, Cuvantul lui Dumnezeu inca lucreaza asupra ta si ti-a dat, cel putin, semn pentru a deosebi binele de rau, ceea ce e un lucru foarte greu. Si eu m-am facut partas acestei cunostinte! Si eu, cand incep sa simt neoranduiala si tulburare, simt totodata ca starea mea este gresita, simt fata de aceasta stare si neincredere si ura, ma straduiesc sa lepad de la mine starea ce-mi este nefireasca si dusmanoasa. Dimpotriva, cand tu adastezi, fie si pentru scurta vreme, ca in bratele parintesti, in ganduri culese din Cuvantul lui Dumnezeu, ce mangaiere simt! Ce slavoslovie catre Dumnezeu incepe sa se inalte din adancul meu, din adancul vistieriilor inimii! Ce evlavie ma cuprinde in fata maretiei lui Dumnezeu, care mi se descopera atunci! Cat de nimicnic fir de praf imi par mie insumi in mijlocul uriasei si mult feluritei zidiri a lumii! Ce tihna harica, adusa parca de suflarea vantului din rai, incepe sa adie in mine si sa ma racoreasca pe mine, cel istovit de arsita si neplouare ! Ce lacrima dulce si tamaduitoare, zamislindu-se in inima, urca in cap si curge pe obrazul aprins din ochiul smerit si bland, care priveste pe toti si toate cu atata pace, cu atata dragoste ! Atunci simt eu tamaduirea firii mele ! Atunci e desfiintata lupta launtrica !
Atunci se unesc puterile mele sfasiate si destramate de pacat! Dupa ce m-am facut una cu tine si cu celelalte puteri ale mele, dupa ce am tras in aceasta unire insusi trupul, simt mila Ziditorului catre faptura Sa cazuta, cunosc in chip lucrator insemnatatea si puterea Rascumparatorului, Care ma vindeca prin porunca Sa cea atotputernica si de viata facatoare. Eu il marturisesc! Eu vad lucrarea inchinatului Atotsfant Duh, care de la Tatal purcede si e trimis de Fiul! Eu vad lucrarea lui Dumnezeu-Duhul, Celui adus de Dumnezeu-Cuvantul, Ce arata Dumnezeirea Sa prin puterea Sa ziditoare, prin mijlocirea careia vasul sfaramat se arata de parca niciodata nu ar fost supus sfaramarii, in intregimea si frumusetea sa dintru inceput. Mintea mea ! intoarce-te catre Cuvantul lui Dumnezeu, din care am luat deja nenumarate teunatati, dar le-am pierdut prin nepasarea noastra, prin raceala noastra fata de darurile lui Dumnezeu. Darurile fara de pret, duhovnicesti, le-am dat pe o nalucire amagitoare de daruri sub a caror infatisare pacatul si lumea mi-au dat otrava lor. Mintea mea ! Intoarce-te catre Cuvantul lui Dumnezeu ! Cauta acolo mangaiere pentru mine: in clipele de fata durerea mea e de neindurat, si ma tem sa nu cad in pierzarea cea de pe urma: in deznadejde.
Mintea. - Cuvantul lui Dumnezeu, suflete, dezleaga nedumerirea noastra prin raspunsul cel mai multumitor cu putinta; insa multi dintre oameni, dupa ce au auzit Cuvantul Duhului si l-au rastalmacit siesi cu intelegerea lor trupeasca, au zis despre de viata facatorul Cuvant al lui Dumnezeu: Greu este Cuvantul acesta, si cine poate sa-l asculte ? (In. VI, 60). Asculta, suflete, ce a zis Domnul: Cel ce si-a aflat sufletul sau il va pierde pe el, iar cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine il va afla pe el (Mt. X, 39). Cel ce-si iubeste sufletul sau il va pierde pe el, iar cel isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pazi pe el in viata cea vesnica (In. XII, 25).
 
Sufletul. - Gata sunt sa mor, de porunceste Dumnezeu; dar cum sa mor eu, cel fara de moarte ? Nu stiu vreo arma care sa fie in stare a ma lipsi de viata.
 
Mintea. - Sa nu crezi, suflete, ca porunca lui Hristos legiuieste sa mori doar tu, ca eu as fi scutita. Nu! Paharul mortii dator sunt sa-l impart cu tine si sa-l beau eu cea dintai, ca vinovata de capetenie a caderii, lepadarii, nenorocirii, mortii noastre vremelnice si vesnice care ne sunt de obste. Moartea si pieirea pe care le cere Dumnezeu de la noi nu stau in nimicirea fiintei noastre, ci in nimicirea iubirii de sine, ce s-a facut parca viata noastra. Iubirea de sine e dragostea schimonosita a omului cazut fata de sine insusi.
Iubirea de sine divinizeaza ratiunea sa cazuta, cu nume mincinos - se straduie in toate si totdeauna sa-si multumeasca voia sa cazuta, cu indreptare mincinoasa. Iubirea de sine se vadeste fata de aproapele fie prin ura, fie prin dorinta de a placea oamenilor, adica patimilor omenesti; iar fata de lucruri, pe care ea le intrebuinteaza intotdeauna in chip rau, prin impatimire.
Precum Sfanta Dragoste este legatura desavarsirii (Col. III, 14) si e alcatuita din plinatatea tuturor virtutilor, asa si iubirea de sine este acea patima pacatoasa ce e alcatuita din plinatatea tuturor celorlalte felurite patimi pacatoase. Pentru nimicirea in noi a iubirii de sine sunt datoare sa lepad toate cugetarile mele, chiar de as fi foarte bogata in cugetarile date de invatatura lumii si dupa stihiile acestei lumi (Col. II, 8). Sunt datoare sa ma cufund in saracia duhului si, dezbracata prin aceasta saracie, spalata prin plans, netezita, inmuiata prin blandete, curatie si milostenie, sa primesc intelegerea pe care va binevoi s-o insemneze asupra mea dreapta Rascumparatorului meu. Aceasta dreapta este Evanghelia. Iar tu, suflete, dator esti sa te lepezi de voia ta, oricat de greu ar fi acest lucru pentru inima, chiar daca simtamintele si inclinarile inimii tale ti s-ar parea cele mai drepte si cele mai alese, in locul voii tale esti dator sa implinesti voia lui Hristos, Dumnezeului si Mantuitorului nostru, oricat de neplacut si de aspru ar fi acest lucru pentru inima iubitoare de sine. Iata moartea pe care o cere Dumnezeu de la noi, ca prin moartea cea de bttna voie sa nimicim moartea care viaza in noi in chip silnic si sa primim in dar invierea si viata ce izvorasc din Domnul lisus.
 
Sufletul. - M-am hotarat la lepadarea de sine: din singure cuvintele pe care le-ai rostit despre lepadarea de sine, si am inceput deja sa simt mangaiere si nadejde. Sa parasim viata ce naste deznadejdea si sa primim viata ce e zalogul mantuirii. Du-ma, mintea mea, in urma poruncilor lui Dumnezeu, iar tu insati ramai neabatuta intru Acel Cuvant Care a vestit despre Sine: Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela face roada multa: ca fara Mine nu puteti face nimic (In. XV, 5). Amin.
 
Sfantul Ignatie Briancianinov
 
 

25 aprilie 2017

Vederea lui Hristos


Vrei să-L vezi pe Hristos? Vino şi vezi (In. I, 46), grăieşte Apostolul Lui.

Domnul Iisus Hristos a dat făgăduinţă că va rămâne cu ucenicii Săi până la sfârşitul veacului (Mt. XXVIII, 20). El este împreună cu ei, în Sfânta Evanghelie şi în tainele Bisericii şi nu există pentru cei care nu cred în Evanghelie: aceştia nu-L văd, orbiţi fiind de necredinţă.


Vrei să-L auzi pe Hristos? El îţi grăieşte prin Evanghelie. Nu fi nepăsător faţă de glasul Lui mântuitor: abate-te de la viaţa păcătoasă şi ascultă cu luare-aminte învăţătura lui Hristos, care e viata veşnică.  


Vrei să ţi se arate Hristos? El te învaţă cum să-ţi împlineşti dorinţa. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui (In. XIV, 21).



Ai fost înfiat de către Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez, ai intrat în cea mai strânsă unire cu Dumnezeu prin Taina Sfintei împărtăşanii: păstrează înfierea, păstrează unirea! Refa prin pocăinţă curăţia şi înnoirea dobândite prin Sfântul Botez, iar unirea cu Dumnezeu hrăneşte-o prin vieţuirea după Evanghelie şi împărtăşirea cât mai deasă cu putinţă cu Sfintele lui Hristos Taine. Rămâneţi în Mine, şi Eu în voi (In. XV, 4), a grăit Domnul. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea (In. XV, 10). Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (In. VI, 56).

Păzeşte-te de visare, care poate să te facă a-ţi închipui că-L vezi pe Domnul Iisus Hristos, că-L pipăi, că-L îmbrăţişezi. Aceasta e o joacă deşartă a părerii de sine pline de trufie! Aceasta este înşelare pierzătoare! Plineşte poruncile Domnului şi, în chip minunat, îl vei vedea pe Domnul în tine însuţi, în însuşirile tale. Aşa L-a văzut pe Domnul în sine Sfântul Apostol Pavel: el cerea de la creştini să aibă această vedere a lui Hristos; despre cei ce nu o aveau spunea că încă n-au ajuns la starea cuvenită creştinilor.


Dacă duci viaţă păcătoasă, îţi împlineşti patimile şi totodată socoteşti că-L iubeşti pe Domnul Iisus Hristos, să ştii că te vădeşte înşelat ucenicul Lui cel iubit, care stătea culcat la pieptul Lui la Cina cea de Taină. El spune: Cel ce zice: „L-am cunoscut” însă poruncile Lui nu le păzeşte mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul Lui întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu desăvârşită este (I In. II, 4-5).

De împlineşti voia ta păcătoasă, călcând astfel dumnezeieştile porunci, Domnul Iisus Hristos te numără cu cei ce nu-L iubesc. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele (In. XIV, 24).

Nu te năpusti cu nechibzuinţă, fară să-ţi fi cercetat cu grijă hainele, în zdrenţe vechi şi puturoase, la nunta Fiului lui Dumnezeu, la unirea cu El, chiar dacă ai fost chemat, ca oricare creştin, la această nuntă. Stăpânul casei are slugi care îţi vor lega mâinile şi picioarele şi te vor arunca în întunericul cel mai din afară, străin de Dumnezeu (Mt. XXII, 11-13).

Slugile în puterea cărora e dat cel care, cu obrăznicie, necurăţit prin pocăinţă, umflat de părerea de sine şi semeaţa cugetare, caută dragostea şi alte stări duhovniceşti înalte – sunt demonii, îngerii aruncaţi din cer. 

Întunericul cel mai din afară este orbirea duhului omenesc, starea pătimaşă, trupească. Păcatul şi duhurile căzute domnesc în omul care se află în această stare. Acesta e lipsit de libertate duhovnicească: mâinile şi picioarele îi sunt legate. Legarea mâinilor şi picioarelor înseamnă pierderea putinţei de a trăi în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi a spori duhovniceşte. În această stare, se află toţi înşelaţii. Din această jalnică stare, omul iese dându-şi seama în ce rătăcire se află, lepădând-o, intrând în mântuitoarea arenă a pocăinţei.

Anevoioasă e ieşirea din înşelare. La uşă, stă o strajă: uşa este închisă cu lacăte şi zăvoare grele şi trainice; peste ele, e pusă pecetea prăpastiei iadului. Lacătele şi zăvoarele sunt trufia celor aflaţi în înşelare, care se ascunde adânc în inimă; iubirea lor de slavă deşartă, care alcătuieşte pricina cea mai însemnată a faptelor pe care ei le săvârşesc; făţărnicia şi viclenia, prin care îşi ascund trufia şi iubirea de slavă deşartă, prin care le pun masca bunelor intenţii, smereniei, sfinţeniei. Pecetea de nesfărâmat e socotirea lucrărilor înşelării drept lucrări ale harului.


Poate, oare, cel ce se află în înşelare, pe tărâmul minciunii şi amăgirii, să fie plinitor al poruncilor Iui Hristos, al căror adevăr este din Adevărul-Hristos? Cel ce încuviinţează minciuna, care se desfată de minciună, care îşi însuşeşte minciuna, care se uneşte în duh cu minciuna poate să încuviinţeze, oare, adevărul? Nu! Ci îl urăşte, devine vrăjmaşul şi prigonitorul lui înverşunat.

Visători nefericiţi, ce socotiţi că v-aţi petrecut viaţa în braţele lui Dumnezeu! Care credeţi că va fi starea voastră atunci când vă va izbi cuvântul Mântuitorului: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Plecaţi de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. VII, 23).

Adevăratule prieten în Domnul! Mergi la Domnul Iisus Hristos, apropie-te de El pe calea poruncilor evanghelice; prin acestea cunoaşte-L; prin împlinirea lor arată-ţi şi dovedeşte-ţi dragostea de Domnul Iisus. El Însuşi Se va arăta pe Sine ţie – Se va arăta în ziua şi ceasul de El ştiute. Odată cu această arătare, va revărsa în inima ta negrăită dragoste faţă de El. Dragostea dumnezeiască nu e un lucru oarecare de-al firii căzute: ea este darul Sfântului Duh (Rom. V, 5), trimis numai de Dumnezeu în vasele curăţite prin pocăinţă, în vasele smereniei şi înfrânării.


Încredinţează-te Domnului, nu ţie însuţi: este cu mult mai de nădejde. El este Ziditorul tău. Când ai suferit căderea cea amară, El a luat pentru tine firea omenească, S-a dat pe Sine Însuşi la chinuri, Şi-a vărsat sângele pentru tine, ţi-a dat Dumnezeirea Sa: ce, oare, nu va mai face pentru tine? Pregăteşte-te pentru darurile Lui, curăţindu-te: aceasta e lucrarea ta. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

Despre vise


In vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel randuita de Dumnezeu, ca orice om se afla intr-o deplina odihna. Aceasta odihna este atat de deplina, incat omul, pe durata ei, pierde constiinta existentei proprii si intra intr-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, in mod deliberat, sub imperiul ratiunii si al vointei, conteneste: ramane doar acea activitate care este indispensabila existentei si nu poate fi despartita de aceasta. In corp, sangele isi continua miscarea, stomacul mistuie hrana, plamanii respira, pielea asuda; in suflete continua sa se nasca ganduri, inchipuiri si simtiri, insa nu dependent de ratiune si liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconstienta a firii. Din asemenea inchipuiri, insotite de o gandire si simtiri caracteristice, se alcatuieste visul. El este adesea straniu, dat fiind ca nu apartine sistemului de inchipuiri si cugetari voluntare si deliberate, ci apare spontan si de sine statator, potrivit legii si necesitatii firii. 
Uneori visul poarta amprenta incoerenta a cugetarilor si inchipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispozitiei sufletesti. In acest fel, visul in sine insusi, nu poate si nu trebuie sa aiba nici o insemnatate. Asadar, este ridicola si cu totul ilogica dorinta unora de a vedea in himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt talc. Cum poate exista un lucru care nu are nici o pricina ca sa existe?

Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne incredem in ele. Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate se lipseste de dreapta socoteala, exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea parerii de sine si a trufiei. Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim ca in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de cele alcatuite de aiurarea sufletului si de barfirea demonilor. Asa cum, in stare de veghe, din firea cazuta, rasar in noi, sau sunt aduse de demoni in chip statornic si neincetat, cugete si inchipuiri, si in vremea somnului vedem vise doar prin lucrarea firii cazute si prin lucrarea demonilor.

 

Asa cum mangaierea noastra in vreme de trezie sta in strapungerea inimii, care se naste din constiinta pacatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte si de judecata lui Dumnezeu (numai ca aceste ganduri apar in noi din harul lui Dumnezeu, care traieste in noi, sadit prin Sfantul Botez, si sunt aduse de ingerii lui Dumnezeu, potrivit starii noastre de oameni aflati sub pocainta) tot asa si in somn, foarte rar, la mare nevoie, ingerii lui Dumnezeu ne infatiseaza fie sfarsitul nostru, fie muncile din iad, fie infricosata judecata care incepe odata cu apropierea mortii si continua dupa moarte. Aceste vise ne aduc frica de Dumnezeu, strapungerea inimii, plansul pentru noi insine. Asemenea vise se dau, insa, foarte rar unui nevoitor, sau chiar si unui pacatos vadit si inrait, prin osebita si nestiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din zgarcenia Dumnezeiescului har, fata de noi nu! Ci din acea pricina, ca tot ce se intampla cu noi in afara randuielii obisnuite ne duce la parere de sine si clatina in noi smerenia, care este neaparat trebuincioasa pentru mantuirea noastra.[…]


Sfantul Ignatie Briancianinov "Experiente ascetice"

Mai multe si mai interesante lucruri in clipul urmator:

Adevăr şi duh



Nu te lăsa înşelat de părerea de sine şi de învăţătura celor care, înşelaţi de părerea de sine, dispreţuind adevărul Bisericii şi dumnezeiasca Descoperire, spun sus şi tare că adevărul poate să vorbească în tine fară sunetele cuvântului şi să te povăţuiască el însuşi printr-o oarecare lucrare nehotărnicită şi tulbure. Aceasta este o învăţătură a minciunii şi a celor de aproape ai ei.

Semnele învăţăturii mincinoase: întunecimea, lipsa de limpezime, părerea şi ceea ce urmează lor: desfătarea visătoare a sângelui şi a nervilor pe care le nasc ele. Această desfătare se dobândeşte în urma lucrării perfide a slavei deşarte şi iubirii de desfătări.
Omenirea căzută se apropie de sfântul adevăr prin credinţă: altă cale către acesta nu e. Credinţa e din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu (Rom. X, 17), ne învaţă Apostolul.
Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (In. XVII, 7); poruncile evanghelice sunt adevărul (Ps. CXVIII, 86) şi tot omul este mincinos (Ps. CXV, 2). Toate aceste lucruri sunt mărturisite de Dumnezeiasca Scriptură. Aşadar, cum crezi că din ceea ce este minciună vei auzi glasul Sfântului Adevăr?
Vrei să-l auzi, vrei să auzi glasul duhovnicesc al Sfântului Adevăr? Învaţă să citeşti Sfânta Evanghelie: de la ea vei auzi adevărul, în ea vei vedea adevărul. Adevărul îţi va descoperi căderea ta şi legăturile minciunii, legăturile amăgirii de sine cu care este legat în chip nevăzut sufletul fiecărui om neînnoit de Duhul Sfânt.

Îţi e ruşine să mărturiseşti,trufaş căzut, trufaş în însăşi căderea ta, că trebuie să cauţi adevărul în afara ta, că intrarea lui în tine se face prin auz şi prin celelalte simţiri trupeşti! Acesta însă e adevărul de netăgăduit, care dă pe faţă cât de adâncă e căderea noastră.
Atât de adâncă, atât de grozavă e căderea noastră, că pentru, a ne scoate din prăpastia pierzării, Dumnezeu-Cuvântul a luat asupră-Şi firea omenească, pentru ca oamenii să devină, din ucenici ai diavolului şi ai minciunii, ucenici ai lui Dumnezeu şi ai Adevărului, să fie sloboziţi prin mijlocirea Cuvântului şi Duhului Adevărului din robia păcatului şi să fie învăţaţi tot adevărul (In. VIII, 31, 32; cf. In. XVI, 13).

Atât suntem de grosolani şi robiţi simţurilor, încât a fost nevoie ca Sfântul Adevăr să Se lase perceput de simţurile noastre trupeşti; au fost de trebuinţă nu doar sunetele cuvântului, ci şi tămăduirile celor neputincioşi, semnele simţite săvârşite asupra apelor, pomilor, pâinilor, ca noi, încredinţaţi de ochii cei trupeşti, să putem vedea cât de cât Adevărul. Până-ntr-atâta s-au întunecat ochii noştri cei sufleteşti!

Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede (In. IV, 48), i-a dojenit Domnul pe oamenii cei robiţi simţurilor, care cereau de la El tămăduire trupului şi nici nu bănuiau măcar că sufletele lor se aflau într-o stare de boală mult mai cumplită şi, ca atare, aveau mult mai mare nevoie decât trupul de tămăduire şi de Doctorul cel ceresc.
Şi omul a recunoscut înaintea feţei Domnului că semnele văzute cu ochii cei trupeşti l-au adus la credinţă, l-au făcut să vadă cu mintea. Ştim, i-a grăit el Domnului, că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (In. III, 2). Iar omul acela avea cărturărie pământească.
Mulţi L-au văzut cu ochii pe Mântuitorul, au văzut stăpânirea Lui cea dumnezeiască asupra întregii făpturi în multele Lui minuni; mulţi au auzit cu urechile sfânta Lui învăţătură, i-au auzit pe înşişi demonii mărturisind despre El; dar nu L-au cunoscut, L-au urât, au cutezat cea mai îngrozitoare dintre fărădelegi: uciderea de Dumnezeu. Atât de adâncă, atât de cumplită este căderea noastră, întunecarea noastră.

E îndeajuns să citeşti un singur capitol din Evanghelie, ca să-ţi dai seama că Dumnezeu e Cel Ce vorbeşte în ea. Tu ai cuvintele vieţii veşnice, Doamne şi Dumnezeul nostru, Ce Te-ai arătat nouă în chip smerit de om şi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu (In. VI, 68, 69).
Vesteşte Cel Ce este Însuşi Adevărul: De veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face slobozi (In. VIII, 31, 32). Cercetează Evanghelia şi-ţi va grăi ţie din ea adevărul neprefăcut şi sfânt.
Adevărul poate grăi şi înlăuntrul omului. Când însă? Atunci când omul se îmbracă, după cuvântul Mântuitorului, cu putere de sus (Lc. XXIV, 49): când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va povăţui la tot adevărul (In. XVI, 13).
Iar dacă înainte de venirea vădită a Sfântului Duh – care e partea sfinţilor lui Dumnezeu – va socoti cineva că aude înlăuntrul său adevărul care grăieşte, acela nu face altceva decât să-şi linguşească trufia, acela se înşală; el va auzi mai degrabă glasul celui ce a grăit în rai: veţi fi ca nişte dumnezei (Fac. III, 5). Şi acest glas i se va părea glasul adevărului!
A cunoaşte adevărul din Evanghelie şi din Sfinţii Părinţi, a te împărtăşi prin citire de Sfântul Duh, Care trăieşte în Evanghelie şi Sfinţii Părinţi, aceasta e o mare fericire.
De fericirea cea mai înaltă, de fericirea de a cunoaşte adevărul de la Însuşi Preasfântul Duh, eu nu sunt vrednic! Nu sunt în stare de acest lucru! Nu sunt în stare să o păstrez: vasul meu nu este pregătit, nu-i terminat şi nu e întărit. Vinul Duhului, dacă ar fi vărsat în el, l-ar sparge şi s-ar vărsa (Mt. IX, 17) – şi, de aceea, Atotbunul meu Domn, cruţând neputinţa mea, îndelung rabdă în ce mă priveşte (Lc. XVIII, 7) şi nu-mi dă spre mâncare hrană duhovnicească tare (I Cor. III, 2).
Sutaşul s-a recunoscut pe sine nevrednic a-L primi pe Domnul în casa sa, şi a cerut să vină în acea casă cuvântul cel atotputernic al Domnului şi să-i tămăduiască sluga. Cuvântul a venit; semnul s-a săvârşit, tămăduirea slugii s-a înfăptuit. Domnul a lăudat credinţa şi smerenia sutaşului (Mt. VIII, 5-13).
Grăit-au fiii lui Israel către sfântul lor mai-mare şi legiuitor, grăit-au din dreaptă înţelegere a măririi dumnezeirii, din înţelegerea pe care o naşte în om cunoaşterea şi recunoaşterea nimicniciei omeneşti: Vorbeşte tu cu noi şi să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim! (Ieşire XX, 19). Aceste cuvinte smerite şi mântuitoare sunt proprii oricărui creştin adevărat: prin această chezăşie a inimii, creştinul se păzeşte de moartea sufletească cu care îi doboară pe cei aflaţi în înşelare de sine trufia si obrăznicia lor. Aşa face adevăratul creştin, acest israelitean duhovnicesc; cel aflat în înşelare de sine strigă, dimpotrivă, cuprins de exaltare: „Fiii lui Israel au grăit oarecând prin Moise: Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta; să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim. Nu aşa, Doamne, nu aşa Te rog eu! Să nu-mi vorbească Moise ori altul din prooroci: vorbeşte-mi Tu, Doamne Dumnezeule, Care dai insuflare tuturor proorocilor. Tu singur, fără ei, mă poţi învăţa în chip desăvârşit”.
Nevrednic de Domnul, nevrednic a-I urma este acela care-i cu totul în spurcăciuni şi necurăţii, dar, prin părerea sa prostească, trufaşă, visătoare, socoate că se află în braţele Preacuratului, Preasfântului Domn, socoate că-L are în sine şi vorbeşte cu El cum ar vorbi cu un prieten.
Dumnezeu Cel Ce Se proslăveşte în sfatul sfinţilor, mare şi înfricoşat este peste toţi cei dimprejurul Lui (Ps. LXXXVTII, 8), spune Scriptura; El e înfricoşat chiar pentru cele mai înalte dintre puterile cereşti. Serafimii cei cu şase aripi plutesc în jurul scaunului Său, cuprinşi de extaz şi spaimă din pricina măririi lui Dumnezeu rostesc slavoslovie necurmată, cu aripile de foc îşi acoperă feţele de foc: dă mărturie văzătorul tainelor Isaia (Is. VI). Omule, acoperă-te cucernic cu smerenia!
Destul, destul e dacă adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu, se va pogorî în casa sufletului prin mijlocirea citirii sau auzirii şi va tămădui sluga, adică pe tine, care te afli încă la vârsta pruncească faţă de Hristos, chiar dacă poate eşti, după vârsta trupească, deja împodobit cu cărunteţile.
Nu este altă cale de a ajunge la adevăr! Cum vor crede în Acela de Care nu au auzit? Şi cum vor auzi, dacă n-au propovăduitor? Credinţa este din auzire, iar auzirea – prin cuvântul lui Dumnezeu (Rom. X, 14, 17). Au tăcut organele vii ale Sfântului Duh: propovăduieşte adevărul Scriptura rostită de Duhul Sfânt.
 Fiu credincios al Bisericii de Răsărit! Ascultă un sfat prietenesc, un sfat mântuitor. 

Vrei să cunoşti temeinic calea lui Dumnezeu, să mergi pe această cale spre mântuirea veşnică? Învaţă sfântul adevăr din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Cu această îndeletnicire, trebuie să uneşti neapărat şi curăţia vieţii, fiindcă numai inimile curate Îl pot vedea pe Dumnezeu. Atunci vei deveni, la vremea cuvenită, în măsura ştiută de Dumnezeu şi plăcută Lui, ucenic iubit al Sfântului Adevăr, părtaş nedespărţit de El, povăţuit de El, al Sfântului Duh. Amin.
 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice




LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...