Te caut din toata inima...

23 februarie 2017

Educatia copiilor - Staretul Porfirie Kafsokalivitul

Educaţia copiilor începe din ceasul zămislirii lor.

Embrionul aude şi simte în pântecele maicii lui. Da, aude şi vede cu ochii mamei. Percepe mişcările şi simţămintele ei, deşi mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi.


De aceea trebuie ca mama să se roage mult în perioada sarcinii şi să iubească embrionul, să mângâie pântecele, să citească psalmi, să cânte tropare, să trăiască o viaţă sfântă. Acest lucru este aducător de folos şi pentru ea, dar este şi o jertfă de dragul embrionului, ca să devină copilul ei sfânt, să dobândească de la început trăsături sfinte. Aţi văzut ce lucru delicat este pentru o femeie să poarte în pântece un copil? Câtă răspundere şi câtă cinste!

O să vă spun ceva legat de alte fiinţe vii dar neraţionale, şi o să înţelegeţi puţin. În America au făcut următorul experiment: în două săli identice, cu aceleaşi temperaturi, acelaşi pământ şi aceeaşi umezeală, se plantează flori. Există, însă, o deosebire: într-una din săli pun o muzică liniştită, odihnitoare. Rezultatul? Ce să vă spun! Florile din această sală prezintă uriaşe diferenţe faţă de celelalte. Au altă putere de viaţă, culoarea lor este mai frumoasă, iar creşterea cu mult mai grabnică.

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor. Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor. De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc, dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii. Mare pază şi ocrotire.

Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.

Au venit două fete la mine, iar una dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc. Le-am zis:

- Sunt de acasă, de la părinţii voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:

- Tu de la mama le-ai moştenit.

- Şi totuşi, părinţii noştri sunt oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a răspuns ea.

Le zic:

- Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu un singur lucru văd, că părinţii voştri  nu trăiesc bucuria lui Hristos.

Legat de aceasta, cealaltă a zis:

- Ascultă, Maria, zice bine părintele, are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie, da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama. Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are dreptate, deci, părintele.

- Cum îl cheamă pe tata? întreb. Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti deloc bine cu mama.

Ascultaţi-mă acum. În clipa în care îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.

Într-o altă zi, m-au vizitat o mamă cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte nenorocită.

- Ce ai? o întreb.

- Sunt deznădăjduită cu fata mea cea mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.

- Ce minciuni? îi zic.

- L-a izgonit de mult timp de acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face Stelios?”. „Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu câteva zile.

Îi zic, deci:

- Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău. Dar mai mult tu.

-  Eu! Eu, care i-am iubit atât de mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală, care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre bine!? Cum greşesc eu?

Am întrebat-o pe fată, care era de faţă:

- Tu ce zici?

- Da, mamă,are dreptate părintele, noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.

- Vezi că am dreptate? Voi greşiţi, voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.

Se naşte în sufletul copiilor o anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat, ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.

În familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile, logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos, şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.

De multe ori, părinţii, şi mai ales mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic, copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:

- Mamă, mă iubeşti?

- Da, copilul meu.

Dar el nu este convins. S-a rănit. Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit.

Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.

O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare. Mama s-a îngrozit, era gata să strige, să alerge, căci îl văzuse pe micuţ cu mâinile întinse, făcând echilibristică pe vârful movilei. Eu am liniştit-o, i-am spus să se întoarcă cu spatele, iar eu mă uitam pieziş către copil. Acesta, deznădăjduind că o va putea provoca iarăşi pe mama lui, înfricoşând-o şi făcând-o să strige ca de obicei, încet-încet a coborât şi s-a apropiat de noi. Asta era! Atunci a primit şi mama lecţia unei educaţii corecte.

 O altă mamă se văita că singurul ei fiu nu mânca toate mâncărurile, şi mai ales iaurtul. Micuţul era de trei anişori, şi o chinuia zilnic pe mama. Îi zic:

„O să faci aşa: o să goleşti frigiderul de toate mâncărurile şi o să-l umpli cu oarecare cantitate de iaurt. O să vă chinuiţi puţin şi voi, părinţii, câteva zile. A venit ora mesei? îi dai lui Petru iaurt. N-o să-l mănânce. Seara la fel, ziua următoare la fel. Ei, o să flămânzească, o să încerce el să plângă, să strige. O să răbdaţi. Apoi, o să mănânce bucuros”. Aşa s-a întâmplat, iar iaurtul a devenit cea mai bună mâncare pentru Petru.

 Nu sunt lucruri grele. Şi totuşi, multe mame nu le izbutesc şi dau o educaţie foarte proastă copiilor lor. Mamele care stau neîncetat pe capul copiilor şi-i strâmtorează, adică îi ocrotesc peste măsură, au dat greş în lucrarea lor. În vreme ce ar trebui să-l laşi pe copil singur să se îngrijească de sporirea lui. Atunci vei dobândi. Când stai tot timpul pe capul lor, copiii se împotrivesc. Dobândesc moleşeală, fragilitate, şi de obicei nu reuşesc în viaţă. Este un fel de ocrotire peste măsură, care îi lasă pe copii necopţi.

Înainte cu câteva zile a venit o mamă deznădăjduită pentru nereuşitele în lanţ ale fiului ei la examenele de admitere la Universitate. Strălucit elev în şcoala generală, strălucit în gimnaziu, strălucit în liceu. Apoi, nereuşite, dezinteres al copilului, împotriviri ciudate.

„Tu greşeşti, îi spun mamei, şi eşti şi cultivată! Ce să facă bietul copil? Împresurare, împresurare, împresurare toţi anii, «să fii primul, să nu ne faci de ruşine, să devii mare în societate…». Acum nu mai vrea nimic. Să pui capăt acestei împresurări şi ocrotiri peste măsură, şi o să vezi atunci că şi copilul are se aşeze. Atunci va înainta, când îl vei lăsa liber”.

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii. Copilul simte în adâncul sufletului său mângâierea duhovnicească pe care i-o trimite mama lui, şi este atras către ea. Simte pază şi ocrotire atunci când mama îl îmbrăţişează în taină pe copilul ei prin neîncetata, stăruitoarea şi fierbintea ei rugăciune, şi-l eliberează de tot ceea ce-l apasă.

Mamele ştiu să se neliniştească, să sfătuiască, să spună multe, dar să se roage n-au învăţat. Multele sfaturi şi mustrări fac foarte rău. Fără multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Este nevoie de rugăciune, cu credinţă lipsită de frământări, dar şi de exemplu bun.

Într-o zi a venit aici la mănăstire o mamă deznădăjduită de fiul ei, Iorgu. Era foarte încurcat. Se întorcea noaptea târziu şi cu tovărăşii nu tocmai bune. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Mama – plânsete şi zbucium, îi zic:

- Tu, nimic – nici un cuvânt, numai rugăciune. Am pus seara de la zece la zece şi un sfert o

rugăciune comună, i-am spus să nu vorbească şi să-l lase pe fiul ei să iasă la ce oră vrea, să nu întrebe „La ce oră ai venit?” ş.a., ci să-i spună aşa, cu multă iubire: „Mănâncă, Iorgu, ţi-am lăsat mâncare în frigider”. Şi să nu-i spună nimic altceva. Să se poarte cu iubire şi să nu lase rugăciunea.

Mama a început să le pună în faptă, iar după ce au trecut vreo douăzeci de zile, fiul i-a zis:

- Mamă, de ce nu-mi vorbeşti?

- Iorgu meu, eu nu-ţi vorbesc?

- Mamă, ai ceva cu mine. Nu-mi vorbeşti.

- Ciudat lucru îmi spui, lorgu meu. Cum nu-ţi vorbesc? Uite, acum nu-ţi vorbesc? Ce vrei să-ţi spun? Şi lorgu nu i-a răspuns. Apoi, mama a venit la mănăstire şi mi-a zis:

- Părinte, ce este aceasta pe care mi-a spus-o copilul meu?

- A reuşit metoda noastră!

- Care metodă?

- Pe care v-am spus-o: să nu-i vorbiţi, să faceţi numai rugăciune în taină, şi copilul o să-şi revină.

- Spuneţi că asta e?

- Asta e, îi zic. Vrea să-l mustri: „Unde ai fost, ce-ai făcut?”; iar el să strige, să se împotrivească şi să vină şi mai târziu.

- Măi, măi! zice. Ce taine se ascund!

 - Ai înţeles? De vreme ce chiar faptele vorbesc de la sine. El te chinuia, căci voia să-l cerţi, iar el să-şi facă mofturile lui. Nu-l cerţi, se strâmtorează. În loc să te strâmtorezi tu când şi le face el pe ale lui, acum, când nu te strâmtorezi tu şi arăţi nepăsare, se strâmtorează el.

Într-o zi, acasă, Iorgu i-a anunţat că pleacă, îşi lasă lucrul şi pleacă în Canada. Îi spusese şi şefului său: „Plec, găseşte pe altul să mă înlocuiască la lucru”. Între timp, eu le-am zis părinţilor:

- Noi o să facem rugăciune.

- Dar e gata… I-arăt eu!, a spus tatăl.

- Nu, să nu-l atingi, îi zic.

- Dar pleacă copilul, părinte!

- Zic:Să plece. Voi să vă dăruiţi rugăciunii, şi eu împreună cu voi.

După două-trei zile, duminică, Iorgu le-a zis foarte de dimineaţă:

- Eu plec, mă duc cu prietenii mei.

- Bine, cum vrei, i-au zis.

A plecat. Şi-a luat prietenii – doi băieţi şi două fete, au închiriat o maşină şi au pornit spre Halkida. Au mers ici, colo… Apoi au mers la Sfântul loan Rusul, iar de acolo la Mantoudi, la Sfânta Ana, la Vasilika. Au mers, au făcut baie în Marea Egee, au mâncat, au băut, au chefuit. Apoi au apucat-o pe drumul de întoarcere. Se înserase, Iorgu conducea. Acolo, la Sfânta Ana, au lovit maşina de colţul unei case. Au stricat-o. Ce să facă acum? Au luat-o încet-încet şi au adus-o în Athena.

A ajuns în zori acasă. Părinţii nu i-au spus nimic. S-a culcat şi a adormit. După ce s-a sculat, le-a zis:

- Tată, asta şi asta… Acum trebuie să facem maşina şi trebuie bani mulţi.

Îi zice:

- Copilul meu, tu ştii. Eu am datorii, le am pe surorile tale… Ce-o să facem?

- Ce să fac, tată?

- Fă tot ce vrei. Eşti mare, ai minte. Du-te în Canada să faci bani, să…

- Nu pot, trebuie s-o reparăm acum.

- Nu ştiu, îi zice. Rânduieşte.

Deci, văzându-l aşa pe tata, a plecat. A mers, l-a găsit pe şeful lui. Zice:

- Şefule, am păţit asta şi asta. Nu mai plec. Nu lua pe altul.

Acela îi zice:

- Bine, bine, copilul meu.

- Da, dar vreau bani.

- Da, dar tu vrei să pleci. Trebuie să-mi semneze tatăl tău.

- Îţi semnez eu. Tata nu se amestecă. Mi-a spus-o. O să muncesc şi o să ţi-i dau înapoi.

Nu-i asta minunea lui Dumnezeu? Când a venit din nou mama, i-am spus:

- A izbutit meşteşugirea noastră şi rugăciunea a fost auzită la Dumnezeu. Şi accidentul a fost de la Dumnezeu, iar acum copilul va sta acasă şi se va înţelepţi.

Aşa s-a întâmplat prin rugăciunea noastră. S-a săvârşit o minune. Părinţii au postit cu rugăciune şi în tăcere, şi au izbutit. Mai târziu, copilul a venit la mine fără să-i vorbească despre mine nimeni dintre apropiaţii lui. Iorgu a devenit foarte bun, şi acum este la Aviaţie. Şi are şi o familie frumoasă.

Din cartea: Ne vorbeste Parintele Porfirie
(Sfantul Munte Athos) 


sursa: http://www.impantokratoros.gr/educatia-copiilor.ro.aspx 


22 februarie 2017

Darul Harului

 
Dăruiește-ne nouă, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt! Printr-Însul Te vom preamări ziua și noaptea, căci, deși trupul este neputincios, Duhul Sfânt îl viază și dăruiește sufletelor noastre puterea de a Te sluji cu nespus de multă ravna. El zalogeste mintea noastră în lăuntrul dragostei Tale, o îndestulează în Tine, printr-o odihnă desăvârșită.
Sfântul Duh este asemenea unei maici, pline de dragoste și de grijă. Așa cum mama își iubește și-și apară pruncul, tot așa ne apără și pe noi Sfântul Duh, ne iartă, ne vindecă, ne învață și ne veselește.
Slavă, Ție, Dumnezeule, că ne-ai trimis nouă pe pământ Duhul Tău cel Sfânt! 
 
Iar Tu, Duhule Sfinte, rămâi pururea împreună cu noi, căci bine ne este când sălășluiești în inimile noastre!
Cum oare își poate împlini omul vocația sa duhovnicescă? Cum putem ajunge, aici și acum, „să contemplăm slava dumnezeiască a Cerurilor”, să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se întrupeze în lăuntrul nostru? Cum putem și noi să devenim o persoană, după chipul lui Iisus Hristos, Domnul nostru? Răspunsul Sfântului Siluan la toate aceste întrebări este limpede: toate acestea nu sunt posibile decât prin și întru Duhul Sfânt.
 
Dacă viața duhovnicescă înseamnă sinergie, împreună-lucrare dinamică între harul lui Dumnezeu și libertatea omului, atunci Duhul Sfânt este motorul ei. Prin mine însumi, doar cu ajutorul voinței și al propriilor mele puteri, nu pot ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și la acea desăvârșire la care ne cheamă Iisus Hristos (v. Mat. 5, 48). Numai întru Duhul Sfânt pot ajunge la unirea cu Dumnezeu – sensul deplin al existenței omenești –, numai întru Duhul Sfânt poate fi sfințită ființa mea, pot fi transfigurate trupul, sufletul și mintea mea, pot fi făcut asemenea în toate Domnului.
 
Și invers: în lipsa harului necreat, rămân, mai mult sau mai puțin, „ţărână și păcat, asemenea unui animal, orb din punct de vedere spiritual”, incapabil să facă față patimilor, ispitelor și grijilor lumii acesteia. În absența Duhului Sfânt, „sufletul meu este mort”, libertatea mea este amăgitoare, dragostea mea este mai mult sau mai puțin egocentrică. Pentru Sfântul Siluan, harul este pentru suflet ceea ce sunt aerul și hrana pentru trup: o necesitate vitală. Dacă sufletul este viața trupului, Sfântul Duh este viața sufletului. Și, dacă conștiința este sufletul libertății, harul îi este lumina și energia.
Cât de minunate sunt darurile harului! Nu există nici măcar o singură pagină din scrierile sale, în care Sfântul Siluan să nu le înfățișeaze și să nu le preamărească. „Când este atins de harul lui Dumnezeu, omul este înălțat înaintea acestuia. În vreme ce păcatul îl urâțește, harul îl face iarăși frumos.” În vreme ce păcatele au drept rezultat moartea, Sfântul Duh ne dă viața de veci. El îi dăruiește celui întru care Se sălășluiește experierea Împărăției cerurilor, fiindcă El Însuși este Împărăția din lăuntrul nostru. El este „iubirea dumnezeiască, cea care-i dăruiește sufletului lumina Raiului ”, pedagogul care inițiază mintea în tainele credinței, Mângâietorul care ne sare repede în ajutor, în încercările grele, ne dăruiește puterea și lumina, ca să putem rezista în mijlocul morții și al întunericului, și să ne păstrăm viața în mijlocul atâtor nenorociri și căderi.
 
Sfântul Siluan are, cu adevărat, dreptate: Sfântul Duh este, într-adevăr, „cel mai însemnat dar pe care Dumnezeu L-a făcut omului”. Prin excelență, semn al iubirii nesfârșite pe care ne-o poartă Dumnezeu, împlinându-se la Cincizecime, darul acesta este adânca rațiune de a fi a Întrupării Cuvântului în Domnul nostru Iisus Hristos: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni, cu ajutorul harului, ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa”, mărturiesc Sfinții Părinți ai Bisericii. Iată de ce, unul dintre marii sfinți ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Serafim din Sarov, spunea: „Țelul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”.
Dar cum să aflăm, cum să dobândim Sfântul Duh? Liber, „prezent pretutindeni” și „toate împlinind”, după cum se cântă în Biserica Ortodoxă, Sfântul Duh suflă acolo unde voiește. Lucrând întru totul prin Sfintele Taine, El depășește fără încetare marginile văzute ale Bisericii. Departe de a Se izola în sufletele creștinilor, Sfântul Duh se răspândește prin toate neamurile, prin care stareții nu încetează să se roage fierbinte. Cel ce dăruiște viață, precum în Cer, așa și pe pământ, El viază toată creația, prin energiile Sale necreate. Cu toate acestea, „mai aproape de noi decât aerul pe care-l repirăm”, Sfântul Duh sălășluiește înainte de toate în lăuntrul nostru.
 
Cu adevărat, taină negrăită și deopotrivă nevăzută, Sfântul Duh este o realitate lăuntrică: „Apostolii L-au văzut pogorându-Se sub formă de limbi de foc, însă noi Îl resimțim mai cu seamă ca pe o prezență în lăuntrul nostru”, scrie Sfântul Siluan. Și fiecare dintre noi este chemat să-L experieze, în chip personal și tangibil. Se cuvine, de aceea, să luăm aminte, ca să-I recunoaștem prezența. Smerit, discret, blând, Sfântul Duh „vine tăcut și Se sălășluiește întru noi”, în diferite chipuri, uneori foarte lumești și neașteptate; se poate întâmpla în timpul unei lecturi, al unei întâlniri, al unei boli, al unei plimbări în mijlocul naturii. „Atunci, ne atenționează Sfântul Siluan, El îndestulează întreaga ființă: suflet, minte și trup. Chiar dacă harul este puțin, sufletul primește iubirea Domnului; simte că Domnul este împreună cu noi, și noi împreună cu El.”
 
Experierea Sfântului Duh este, desigur, foarte diferită. Unii, precum i s-a întâmplat Sfântului Siluan, care L-a văzut pe Iisus Hristos și L-a auzit vorbindu-i, o fac pe o treaptă foarte înaltă. La alții este mai tainică. În toate cazurile însă, nu este niciodată rezultatul unui merit personal. „Eu nu sunt vrednic decât de iad și de toate chinurile lui, însă Tu îmi dăruiești harul Sfântului Duh”, nu încetează să se minuneze Sfântul Siluan. Dumnezeu ne dăruiște harul Său, independent de păcatele sau de străduințele noastre spre virtute, numai din bunătate și din milostenie.
 
Așa stând lucrurile, cu cât darul gratuit al harului este mai stăruitor, cu atât capacitatea omului de a-l primi și de a-l face să rodească în chip durabil va fi determinată de împlinirea anumitor condiții duhovnicești; printre acestea: adâncimea credinței proprii, dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – îndeosebi față de vrăjmași –, curățenia rugăciunii, ascultarea poruncilor, smerenia. Și apoi, până la ce treaptă poate cineva suporta flacăra Duhului? Prea chibzuit, Sfântul Siluan ne amintește, că pe Muntele Tabor, din cauza slăbiciunii trupești, ucenicii lui Iisus au căzut cu fața la pământ, neputând suporta să vadă Schimbarea la Față a Domnului… În toate cazurile, și acesta este aspectul cel mai însemnat, dobândirea harului trebuie dorită cu nespus de multă ardoare, trebuie chemat fără odihnă în rugăciune, trebuie eliberat spațiul în lăuntrul nostru, pentru a-l putea primi. Abia atunci, ne asigură Sfântul Siluan, Duhul Sfânt ne va fi dăruit.
 
În chip vădit, toate acestea cer discernământ duhovnicesc, pentru a nu cădea în amăgire. Roade ale împreună-lucrării între Dumnezeu și om, stările lăuntrice determinate de har nu sunt fenomene de ordin psihoafectiv, legate eventual de anumite tehnici de meditație, ci adevărate daruri ale Sfântului Duh. În clipa în care harul ne atinge sufletul, îl pătrunde și-l copleșește, suntem, într-un fel, asemenea lui Adam și a Evei în grădina Raiului. Lumea se împotrivește cu culori luminoase și plăcute. Rugăciunea curge din inimă, fără osteneală. Legăturile cu cei din jur sunt liniștite, pline de blândețe și de bucurie; ceilalți oameni ne apar ca fiind buni și, aproape în chip firesc, ne trezesc bunăvoință. Totul în creția ce ne înconjoară glăsuiește despre Dumnezeu. Ne simțim ca și când am fi înconjurați de Providența dumnezeiască, plini de râvnă, conduși și iluminați de o putere care ne depășește, care ne eliberează.
Din clipa aceea, nu mai suntem, și nu vom mai fi niciodată aceeași. Fiindcă există o perioadă de dinainte și una de după experierea Sfântului Duh, ne spune Sfântul Siluan:
 
 „Înainte de a fi atins de harul dumnezeiesc, omul trăiește cu sentimentul că totul este cum se cuvine și în regulă în sufletul său; însă când îl vizitează harul și se sălășluiește în lăuntrul său, descoperă a fi cu totul altul.” În interiorul nostru se deschide un nou spațiu, luminat și revelat de Lumina dumnezeiască, care ne schimbă perspectiva asupra lucrurilor și ne răstoarnă perspectiva experienței.
 
Dar mai avem încă o bătălie de purtat: aceea pentru păstrarea harului…
 
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010
 
 

21 februarie 2017

Cum sa devenim Persoana


Domnul l-a creat pe om ca să trăiască veșnic și să-și afle într-însul fericirea, pentru ca noi toți să fim împreună cu El și înlăuntrul Lui. Domnul Însuși vrea să fie împreună cu noi și înlăuntrul nostru. 

Din pulberea pământului l-a creat Domnul pe omul acesta, din care și noi facem parte, însă ne-a dat suflare de viață ca propriilor Săi fii și ne așteaptă cu mare dorință. Domnul ne iubește cu o dragoste atât de desăvârșită, încât a luat trup pentru noi, Și-a dăruit Sângele pentru noi și ni l-a dat să-l bem. Ne-a dăruit și preacurat Trupul Său și în felul acesta am devenit fiii Săi. Domnul a venit pe pământ ca să ne înalțe și pe noi acolo unde El sălășluiește. În locul acesta ne cheamă Domnul, în ciuda păcatelor noastre.
Nu există viață duhovnicească rodnică fără un scop, o năzuință, care să-i dea existenței în întregime un sens. Scopul acesta, ne spune Sfântul Siluan, nu este asemenea unui obiectiv măsurabil, care trebuie atins. Nu ține de ordinea averii, a științei sau a puterii – care ne domină atât de adesea viața –, ci de ordinea ființei: este fericirea. Scopul acesta nu este rodul unei reflecții intelectuale, ci o taină relevată și dăruită de sus, de Cel care este darul și toată taina, cel întru care sălășluiește plinătatea vieții.
„Omul a fost făcut din țărână, însă Dumnezeu l-a iubit atât de mult, prin Harul Său, încât l-a înveșmântat în frumusețe și omul a devenit asemenea Domnului”, spune Starețul. Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, m-a adus pe mine din neant la ființă. Într-un act de iubire absolut gratuită, m-a creat din „țărâna” pământului, dăruindu-mi Duhul Său și spunnând: 
Să facem om, după chipul și asemănarea Noastră (Fac. 1, 26). Fulgerătoare, revelația acestui plural! Sfântul Siluan care nu încetează să mediteze asupra ei, chemând în ajutor pe Tatăl și pe Duhul Sfânt – cele „două mâini” ale Tatălui –, o tâlcuiește în felul său: întreaga Sfântă Treime este cea care lucrează aici. Frumusețea în care m-a înveșmântat Dumnezeu prin harul Său, creându-mă, nu este altceva decât chipul lui Dumnezeu, unul în trei Persoane. Și cum ceea ce vădește unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este iubirea – mișcarea iubirii care circulă între ei și care creează viața –, chipul dumnezeiesc înlăuntrul meu este înainte de toate capacitatea de a iubi și de a crea, nedespărțite de libertate.
Ființă creată fiind, creația aceasta a fost pentru ceva. A existat în actul lui Dumnezeu, care m-a zămislit, o intenţie. Un plan de mai înainte de toți vecii, care-mi definește „vocația”, la care Dumnezeu mă „cheamă” în fiecare clipă, așa cum i-a chemat pe Adam și Eva în grădina Raiului. Sfântul Siluan nu încetează să amintească vocația aceasta tuturor popoarelor: „Dumnezeu ne-a creat ca să trăim veșnic cu El, din iubire. Ca să contemplăm slava lui Dumnezeu în Ceruri, să intrăm în Raiul în care strălucește lumina Preasfintei Treimi.” Și aceasta, nu numai în Ceruri, într-o viață viitoare, ci și pe acest pământ. Viața veșnică începe aici și acum.
Acest plan al lui Dumnezeu cu privire la om cuprinde un „proiect” duhovnicesc: acela „ca noi să ajungem, prin har, asemenea Domnului”.

 „Nu sunteți ceea ce nu ați devenit”, ne avertizează Sfântul Grigorie de Nyssa (secolul al IV-lea).

 Chipul lui Dumnezeu înăuntrul meu este un potențial de realizat. Copil fiind, trebuie să ajung adult. Sfântul Siluan mă întreabă: „Vrei să rămâi ca un cocoș închis într-un țarc pământesc, mulțumit de existența lui mediocră, în mijlocul celorlalte orătănii și fără să ai cunoștință de toate bunătățile cerești, sau vrei, mai degrabă, să ajungi un vultur plutind prin înălțimile cerești, care se deschid către nesfârșitul universului?” Sfântul Siluan răspunde fără ocolișuri: Dumnezeu nu se preocupă ca eu să ajung director, episcop sau simplu bucătar. El Se veselește la nebunie să mă vadă pe mine cutare sau cutare personaj important, care dobândește bogății și putere, care acumulează onoruri și reușite.  
Dumnezeu vrea numai ca eu să fiu împreună cu Dânsul, după cum El este împreună cu mine, să fiu într-Însul, după cum El este înlăuntrul meu, și ca, în uniunea aceasta îndrăgostită, eu să devin ceea ce este mai adânc în ființa mea creată și acel ceva ce a fost restaurat cu ocazia botezului.
„Scopul vieții noastre este să devenim, cu adevărat, noi înșine”, scria Kierkegaard. 
Cu toate acestea, precizează Sfantul Siluan, nimeni nu poate să acceadă în chip desăvârșit la acest adevăr personal, decât în măsura în care înfăptuiește chipul lui Dumnezeu în sine. Numai El este izvorul adevăratei mele identități, singura care are cu adevărat însemnătate, aflată în același timp dincoace și dincolo de toate identitățile și apartenențele, fie ele etnice, sociale sau bisericești. Cu alte cuvinte, nimeni nu este cu adevărat el însuși, decât în măsura în care are părtășie la chiar viața lui Dumnezeu, în măsura în care pătrunde în cercul mirabil al iubirii treimice, devenind astfel, el însuși, o persoană.

Or, tocmai aceasta mărturisește întreaga viață a Sfântului Siluan: că există o diferență fundamentală între persoană și individ. Persoana este o ființă a comuniunii, individul este un chip al despărțirii. Persoana este deschisă celorlalți oameni și lui Dumnezeu, individul este egoist și preocupat numai de sine. Persoana Îl slăvește pe Dumnezeu în toate și face din fiecare gest, din fiecare vorbă și din fiecare întâlnire o taină sfântă; individul întrebuințează totul – pe semenii săi și întreaga creație – ca pe un mijloc de a-și satisface poftele și nevoile proprii. Persoana dăruiește și împărtășește, individul împarte, ia, acumulează și consumă. Persoana se micșorează pe sine, pentru a fi apoi preamărită; individul se înalță, pentru a se îndumnezei pe sine. Iar păcătosul de mine, în viața de zi cu zi, ce sunt oare, ce vreau să devin? 
O persoană sau un individ?

Pentru Sfântul Siluan, prototipul și întruchiparea desăvârșită a persoanei este Iisus Hristos, „stânca neclintită a nădejdii noastre”, deoarece El este singurul care și-a dovedit plinătatea iubirii nebune față de Dumnezeu, față de om și față de creația Sa.

 „Nu există pe suprafața pământului un om la fel de blând și de plin de iubire cum este Domnul nostru Iisus Hristos”, strigă el, marcat pentru totdeauna de întâlnirea sa față către față cu Acesta.

 Hristosul Sfântului Siluan strălucește de frumusețe, fiind totodată nespus de smerit și de milostiv. Și, mai cu seamă, El este Cel care a luat asupra Sa păcatele noastre, Cel care s-a micșorat pe Sine până la moartea pe Cruce și a pogorât la iad, ca să ne înalțe pe noi acolo unde El Însuși sălășluiește de mai înainte de toți vecii, laolaltă cu sfinții.
Prin urmare, numai cu ajutorul lui Iisus Hristos poate omul să acceadă la slava pentru care a fost creat. Și aceasta nu numai urmându-L și imitându-L, ci și iubindu-L și slăvindu-L din toată ființa sa, lăsându-L să Se nască și să viețuiască într-însul (v. Gal. 4, 19), devenind trup din Trupul său și sânge din Sângele său, în Taina Euharistiei, slujindu-L pe El în cei din urmă dintre oameni, o recunoaște Sfântul Siluan: „Domnul dorește să fim într-Însul și întru Părintele Său. Aceasta să ne fie nouă bucuria: că Dumnezeu este cu noi și în noi.”

În felul acesta se poate defini vocația noastră de fii și fiice ale celui dintâi Adam, acesta este înțelesul ultim al existenței noastre, de urmași ai Noului Adam. A ne asuma în deplină cunoștiință această vocație și sensul ei. Descoperite nouă de Sfânta Evanghelie, a răspunde la chemarea neîncetată a Duhului Sfânt, care ne îndeamnă să ne potrivim pe măsura lui, de bună voie și în toată clipa, faptele și gândurile noastre, nu înseamnă aceasta, oare, să creștem în har până ajungem la statura bărbatului desăvârșit, a lui Iisus Hristos Însuși? În afară de aceasta, ne mai spune Sfântul Siluan, nu există decât patimi relative, care nu ne vor putea niciodată umple setea de absolut, plăceri trecătoare, care nu sunt decât umbra fericirii celei adevărate.
Viețuirea divino-umană, către care ne îndeamnă Sfântul Siluan, este cu mult mai adâncă, mai înălțătoare și mai deplină decât felul viețuirii în lume. Contrar acesteia, viața întru Hristos este fără de moarte și sustrasă ispitei neantului. 

Răstignind pururea în noi pe omul cel vechi, viața întru Hristos ne deschide inimile, ne sporește conștiința, ne curățește sufletele, și ne transfigurează trupurile, într-o dăruire totală de sine lui Dumnezeu și celorlalți oameni. Însă pentru a putea ajunge la viața aceasta transfigurată a omului nou, trebuie ca și noi să o primim în lăuntrul nostru. Pentru a elibera puterile iubirii și ale creației care sălășluiesc în noi, mai trebuie să ne și lăsăm pătrunși de harul Sfântului Duh, să-i îngăduim să lucreze în lăuntrul nostru, să devină suflet în sufletul nostru, viață în viața noastră.
sursa :„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

12 ianuarie 2017

Despre vise și vedenii- Sf. Siluan Athonitul

„Daca vezi o lumina inlauntrul sau in afara ta, nu te incre­de in ea, daca impreuna cu lumina nu simti in tine zdrobire [de inima] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smereste-te si lumina va pieri.
Daca vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te incre­de in aceasta pentru ca, daca este de la Dumnezeu, Domnul te va face sa intelegi aceasta. Daca n-a cunoscut dupa gust pe Duhul Sfant, sufletul nu poate intelege de unde anume vine vedenia. Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata ameste­cata cu slava desarta si dupa aceasta se recunoaste inselarea.
Parintii zic ca, daca o vedenie e pricinuita de vrajmasul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit si care nu se socoteste pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frica la lucrarea vrajmasului; iar omul mandru si cazut in slava desarta nu poate incerca nici frica, nici tulburare, fiind­ca el vrea sa aiba vedenii si se socoteste pe sine vrednic de aceasta si de aceea vrajmasul il inseala usor.


Ii rog fierbinte pe toti oamenii: Sa priveghem cu pocainta si atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au ve­denii si se incred in ele, ma rog sa inteleaga ca din aceasta se arata in ei mandria si, impreuna cu ea, dulceata tulbure a slavei desarte, in care nu este pocainta unui duh smerit si aici e toata nenorocirea, pentru ca fara smerenie nu putem birui pe vrajmasi.
Eu insumi am fost amagit de doua ori. Prima data, vrajmasul mi-a aratat o lumina si un gand mi-a spus: «Primeste-o! E ha­rul». A doua oara, am primit o vedenie si am suferit mult pentru ea. Era la sfarsitul privegherii, cand se canta: «Toata suflarea sa laude pe Domnul», si am auzit cum imparatul David in cer can­ta laude lui Dumnezeu. Stateam in strana si mi se parea ca nu mai era nici acoperis, nici turla si ca vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru barbati duhovnicesti, dar nimeni nu mi-a spus ca vrajmasul isi batea joc de mine. Eu insumi cre­deam ca demonii nu pot slavi pe Dumnezeu si ca, prin urmare, aceasta vedenie nu era de la vrajmasul. Inselaciunea slavei desarte ma tinea in gheare si iarasi am ajuns sa vad demoni.
Atunci am cunoscut ca eram inselat si am descoperit totul parintelui meu duhovnicesc si i-am cerut sa se roage pentru mine; si pentru rugaciunile lui acum sunt mantuit si rog tot­deauna pe Domnul sa-mi dea duhul smereniei. Şi daca as fi intrebat: «Ce ti-ai dori de la Dumnezeu, ce dar?», as raspunde: «Duhul smereniei care bucura pe Domnul mai mult decat toate». Pentru smerenia sa, Fecioara Maria s-a facut Maica lui Dumnezeu si este preamarita mai mult decat toti in cer si pe pamant. Ea s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu: «Iata, roaba Domnului» [Luca 1, 38], a spus ea; si noi toti trebuie sa imitam pe Sfanta Fecioara.





Cand plangem pentru pacate si smerim sufletul nostru, atunci n-avem vedenii si sufletul nostru nu le doreste, dar cand parasim plansul si smerenia, atunci putem fi atrasi de ele.
Sufletul smerit nu are vedenii si nici nu le doreste, ci se roaga cu mintea curata lui Dumnezeu; dar o minte cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri[2] si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Cine vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, dar min­tea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.
Cel stapanit de slava desarta sau se inspaimanta de de­moni, sau se aseamana lor; dar nu trebuie sa ne inspaimantam de demoni, ci de slava desarta si trufie, caci prin ele se pierde harul.
Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnic. Spune totul duhovni­cului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de inselare. Dar daca crezi ca stii mai multe in privinta vietii duhovni­cesti decat duhovnicul tau si daca la marturisire nu-i spui ce ti s-a intamplat, atunci pentru mandria aceasta va fi ingaduit unei inselari sa puna stapanire pe tine spre povatuire.
Daca ti se intampla sa vezi demoni, nu te inspaimanta, ci smereste-te, si demonii vor pieri; dar daca te stapaneste frica, nu scapi de nenorocire. Fii curajos. Adu-ti aminte ca Domnul te priveste sa vada El daca-ti pui nadejdea in El. Domnul iubeste sufletul curajos si intelept, iar daca in noi nu este nici una, nici alta, trebuie sa le cerem de la Domnul si sa ascultam de duhovnici: in ei viaza harul Duhului Sfant. Indeosebi omul a carui minte e stricata de lucrarea demonilor nu trebuie sa se increada in sine insusi si in ei, ci sa asculte de duhovnic.
Daca incepi sa te rogi lui Dumnezeu si demonul sta impotri­va ta si nu-ti ingaduie sa te inchini, smereste-te si spune: «Nimeni nu e mai rau decat mine pe pamant», si in acel ceas de­monul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de strapungerea ini­mii si de marturisirea sincera. Sufletul inchis in sine nu se des­chide parintelui duhovnicesc si cade in inselare. Vrea sa dobandeasca cele inalte, dar aceasta este o dorinta draceasca.
Omul cade in inselare fie din lipsa de experienta, fie din mandrie. Daca e din lipsa de experienta, Domnul ne va tamadui degraba; dar daca e din mandrie, atunci sufletul va suferi multa vreme pana cand se va fi invatat smerenia, si abia atunci il va tamadui Domnul."






06 ianuarie 2017

Taine


Taina inimii mele
Netainica inimii tale este.
Netainica inimii mele
Taina inimii tale.
Taine, netaine,
Monahism launtric,
Neclintit, adanc vietuind,
in Unul-de-inimi-Cunoscatorul.

mmary


31 decembrie 2016

La multi ani intru sfanta fericire!


*******

Dragii mei,in aceasta zi, precum si in fiecare dintre cele care vor veni, doresc ca:

"Domnul sa va binecuvanteze si sa va pazeasca !
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste voi si sa Se indure de voi !
Domnul sa-Si inalte Fata peste voi si sa va dea pacea !" Amin.


*******

14 decembrie 2016

"Doresc să mă bucur, dar nu pot !" Maica Siluana

Conferință susținută de maica Siluana Vlad, la biserica „Metocul maicilor” din Iași.



 

Nu uita cine esti cu adevarat! Parintele Iosif Vatopedinul



Dupa ce a trecut la Domnul, staretul Iosif de Vatopaidi a zambit. Impresionant este faptul, ca acest zambet a avut loc 45 de minute dupa moartea sa. Acest lucru este documentat fotografic. Evenimentul a avut loc pe 1 iulie 2009, in Manastirea Sfanta Mare Vatopaidi din Muntele Athos Grecia. 



08 decembrie 2016

Omul lăuntric și valoarea lacrimilor - Arhim. Zaharia Zaharou


"Numele lui Hristos este inseparabil de Persoana Lui,iar cand il chemam,ii grabim prezenta in inima noastra.Iar prezenta Domnului e mantuitoare... Prin invocarea numelui Lui, ii grabim prezenta in inimile noastre si,incet-incet, alungam rugina acumulata in urma pacatului, a coruperii din lumea aceasta." Arhim. Zaharia Zaharou ( minutele 3- 5 ) 




28 noiembrie 2016

Isus Rege al Romaniei!


In inimile noastre , precum si in fata tuturor ,putem sa il recunoastem pe 
Isus Rege al Romaniei!

„Noi, romanii stam în fața Ta, Iisuse, să recunoastem domnia Ta, sa ne predam legii Tale, și sa încredințam patria noastra și întreaga națiune in mana Ta.
Plecând umili capetele noastre înaintea Ta, Rege al universului, recunoaștem stăpânirea Ta asupra națiunii romane, a celor care trăiesc în țară și în întreaga lume.

Noi renunțăm la diavol și la toate lucrările sale!

În inimile noastre, domneste Tu, Hristos! În familiile noastre, domneste Tu, Hristos! … În școlile și universitățile noastre, domneste Tu, Hristos.
Prin intermediul națiunii romane, domneste Tu, Hristos!

Încredințăm poporul roman și liderii romani, in mana Ta. Fa-i să exercite puterea în mod echitabil și în conformitate cu legile Tale … domneste-ne Tu, Hristos! Imparateste în patria noastră si în fiecare națiune – pentru o mai mare slava a Preasfintei Treimi și pentru mântuirea omenirii.”Amin.

*******

PS.19 Noiembrie 2016 – Isus a fost declarat regele Poloniei
Isus a fost numit Regele țării în cadrul unei ceremonii la care au participat sâmbătă președintele Poloniei Andrzej Duda. Ceremonia a avut loc la Biserica Milostivirii Divine în Cracovia.
Ceremonia a coincis cu sfârșitul Jubileului Anul Mercy(Anul Indurarii) a Bisericii Catolice și a 1050-a aniversare a creștinismului polonez.

sursa:https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/11/25/isus-hristos-a-fost-declarat-oficial-regele-poloniei/

26 noiembrie 2016

Noi


Fereastra iubita
Duios privita
Iubire uimita
Inima mea.

Dar al bunatatii
Vas al caritatii
Sol al Vietii
Cuvantul tau.


De neatins
Adie nestins
In necuprins 

Dorul.

Iarta-ma!

mm... 


LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...